Într-una din
serile trecute ieşii cu nişte colege în centru. Să mai scoatem şi noi câteva
vorbe înainte de sesiune. Şi unde să ne ducem dacă nu în centru, frate? Să stăm
şi noi la o terasă, fie ea şi de fiţe, să vedem şi noi lumea cum se plimbă, să
auzim cum susură apa din fântâni. Ca
orice om, am şi eu fixul meu: ajung întodeauna cu o jumătate de oră înainte de
întâlnire. Oprii în centru, mă plimbai prin faţă pe la terase şi dintr-odată
văd aşa nişte ciurde de câini cu bale pe la gură cum voiau să sară pe un om.
Restul craiovenilor de stăteau şi ei pe bănci îşi luară copiii în braţe şi se
uitau îngrijoraţi înspre bietul bărbat. Eu începui să grăbesc pasul, uitându-mă
şi în spate pentru că auzeam nişte mârâituri exact pe lângâ mine. Alarmă falsă.
Dânşii, recte câinii, mârâiau, dar nu la mine, ci se mârâiau unii pe alţii de
data asta. Mă aşezai pe o băncuţă şi începui să mă gândesc că eu n-am mai
pomenit aşa ceva. Adică eu trec prin centru aproape zilnic, fie zi, fie seară.
Nu am mai văzut atâtea ciurde de câini laolaltă şi atât de periculoşi. Şi nici
nu am văzut să se mârâie între ei că, în mod normal, ăştia dacă sunt ,,câinii
centrului’’ se cunosc între ei, sigur! Şi nu se mai iau la smardoială după
atâta timp, iar câinii care au stat până acum în zona aia sunt obişnuiţi cu
oameni, cu bebeluşi, cu ăştia micii, în general.
Asta fu ca o
lungă paranteză. După ce veniră colegele mele, ne aşezarăm la o terasă,
sorbirăm un chicco şi sporovăiam. Băi, frate! Ăia lătrau de mama focului şi ce
să vezi, încăierau orice om de care nu le convenea lor. Scoteau dinţii la
înaintare, ciuleau urechile, luau o poziţie de câine de vânătoare şi lătrau
până te făceau să o iei la fugă. În timpul ăsta, bunică-mea şi cu bunicu’meu se
duseră şi ei prin faţă pe la prefectură să îmi plimbe CĂŢELUL, să vadă şi el
centrul. Nu după multă vreme primesc mesaj de la ei în care îmi spuneau că nu pot să
stea că sunt dulăi acolo şi poate îl
muşcă pe ăsta micu’(un bischon havanez de 8 luni, fricos şi fără plămâni
puternici pentru a lătra). Îi sunai şi le zisei să mă aştepte ca să plecăm
împreună acasă. Maşina era parcată jos la Jiu. Trecurăm prin întuneric pe sub
construcţie şi dădurăm de alţi câini. Ăia cred că aparţineau de Şcoala nr.2. La
fel, lătrau şi se ţineau după fiecare maşină, mârâiau orice trecător, ceva
superb, numai bine de plimbat copilul seara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu