Aţi mai pomenit aşa ceva?

                                    

Nu am mai aprins televizorul de săptămâni bune. Nu pentru că nu aş avea curent sau cablu. Ci pentru că prefer să mă uit la ceea ce îmi place fără să fiu întreruptă de pauze publicitare. Aşa că mă folosii de internet cât putui eu de mult. Mă uitai la seriale, la filme, la filmuleţe. Aseară a fost trist. Nu am ştiut în ce depozite ale internetului să mai caut un film. Orice film. De dragoste, de smardoială, nu conta. Bineînţeles că văzusem aproape tot ce îmi oferea prietenul meu, Google.  Am renunţat la orice search, am închis calculatorul, m-am aşezat în pat, mi-am aranjat perna pentru coloană şi am aprins televizorul. Nu am foarte multe programe pentru că nu mă folosesc prea des de televizor. Le-am luat în ordine.

Am dat pe Antena 1. Era ceva în stilul emisiunii ,,Românii au talent’’. O frecţie care se numeşte ,,Vocea României’’.

Am mutat direct pe Antena 3. Am prins exact finalul emisiunii ,,Q&A’’. Şi am zăbovit câteva secunde.  Am prins repede că se discuta despre Kovesi. Mă uit şi eu cine mai e prin platou, fac legături, încerc să îmi aduc aminte cine-i ăla, cine-i ăla. Băi, frate, şi începe unu’ să latre. Zic: eu pe ăsta îl ştiu de undeva. Nu o fi ăla de a luat anul trecut 10 la bacalaureat? Da, el era sigur. Era foarte revoltat, foarte plin de el, că ce, ce învaţă el de la Codruţa Kovesi, dacă doamna e acuzată de plagiat?

Aşa nu! Schimbăm iar. Şi apăs, fără să ştiu ce urmează, tasta 3. Da, chiar am OTV-ul! Şi las telecomanda din mână. Titlu mare pe ecran: ,,AŢI MAI POMENIT CA UN PREŞEDINTE DE ŢARĂ SĂ POVESTEASCĂ, AŞA CUM FACE DD ACUM?’’ Am crezut că leşin de râs, că îmi înghit limba, că mă sufoc. Ia, mă, ce povesteşte Diaconescu! Omul povestea de pe vremea când era Iliescu preşedinte, cum se ducea el cu Roşca Stănescu şi cu nea Tinu la Palatu’Cotroceni, cum erau serviţi cu dulceaţă, cum stăteau ei la şuetă, dar fără Bahmu’, cum aveau ei Merţane şi Volvo-uri, cum primeau ei de la stat tone de hârtie. Băi, ceva de o frumuseţe..! Dupaia a început să vorbească de Vadim, apoi iar de Iliescu, dupaia a zis şi de Băse’. Nu avea logică, dar nu conta. Eu mă bucuram. Râdeam. Aşteptam cu nerăbdare o întrebare pe ecran. Credeţi că ... ? Exact ca aia: Credeţi că Cioacă şi-a făcut nevoile între Rucăr şi Bran? Da sau nu. 

Am aşteptat, am aşteptat .. până când m-am simţit nevoită să mut postul.  Pe Acasă ... Pe Acasă era Josefina care îl ameninţa pe Luis Miguel cu un pistol.  Numele personajelor sunt inventate de mine. Chiar nu am avut răbdare să stau să aflu cum o chema pe blonduţa isterică. Aşa că o numii Josefina.

Şi atât. Am stins televizorul şi m-am culcat. Astăzi îmi reiau activitatea de pe vplay.  

Ciurdele de câini dispar doar după vot?

Într-una din serile trecute ieşii cu nişte colege în centru. Să mai scoatem şi noi câteva vorbe înainte de sesiune. Şi unde să ne ducem dacă nu în centru, frate? Să stăm şi noi la o terasă, fie ea şi de fiţe, să vedem şi noi lumea cum se plimbă, să auzim cum susură apa din fântâni.  Ca orice om, am şi eu fixul meu: ajung întodeauna cu o jumătate de oră înainte de întâlnire. Oprii în centru, mă plimbai prin faţă pe la terase şi dintr-odată văd aşa nişte ciurde de câini cu bale pe la gură cum voiau să sară pe un om. Restul craiovenilor de stăteau şi ei pe bănci îşi luară copiii în braţe şi se uitau îngrijoraţi înspre bietul bărbat. Eu începui să grăbesc pasul, uitându-mă şi în spate pentru că auzeam nişte mârâituri exact pe lângâ mine. Alarmă falsă. Dânşii, recte câinii, mârâiau, dar nu la mine, ci se mârâiau unii pe alţii de data asta. Mă aşezai pe o băncuţă şi începui să mă gândesc că eu n-am mai pomenit aşa ceva. Adică eu trec prin centru aproape zilnic, fie zi, fie seară. Nu am mai văzut atâtea ciurde de câini laolaltă şi atât de periculoşi. Şi nici nu am văzut să se mârâie între ei că, în mod normal, ăştia dacă sunt ,,câinii centrului’’ se cunosc între ei, sigur! Şi nu se mai iau la smardoială după atâta timp, iar câinii care au stat până acum în zona aia sunt obişnuiţi cu oameni, cu bebeluşi, cu ăştia micii, în general.

Asta fu ca o lungă paranteză. După ce veniră colegele mele, ne aşezarăm la o terasă, sorbirăm un chicco şi sporovăiam. Băi, frate! Ăia lătrau de mama focului şi ce să vezi, încăierau orice om de care nu le convenea lor. Scoteau dinţii la înaintare, ciuleau urechile, luau o poziţie de câine de vânătoare şi lătrau până te făceau să o iei la fugă. În timpul ăsta, bunică-mea şi cu bunicu’meu se duseră şi ei prin faţă pe la prefectură să îmi plimbe CĂŢELUL, să vadă şi el centrul. Nu după multă vreme primesc mesaj de la ei în care îmi spuneau că nu pot să stea că sunt dulăi  acolo şi poate îl muşcă pe ăsta micu’(un bischon havanez de 8 luni, fricos şi fără plămâni puternici pentru a lătra). Îi sunai şi le zisei să mă aştepte ca să plecăm împreună acasă. Maşina era parcată jos la Jiu. Trecurăm prin întuneric pe sub construcţie şi dădurăm de alţi câini. Ăia cred că aparţineau de Şcoala nr.2. La fel, lătrau şi se ţineau după fiecare maşină, mârâiau orice trecător, ceva superb, numai bine de plimbat copilul seara.

Eu nu înţeleg nişte lucruri. Poate că par banale, dar cum se înmulţiră câinii ăştia prin oraş? Auziră că vor să îi ducă la un adăpost şi făcură miting în centru? De ce nu s-au luat măsuri cu ei până acum? Numai după vot rezolvăm cu lăţoşii ăştia supăraţi? 

Bine aţi venit în lumea mea!

Aici e spaţiul meu şi atât. Aici eu mă laud, eu mă cert, eu mă pot pedepsi şi pune la colţ.

Promit să nu vă plictisesc, cu toate că am suficient timp să scriu despre toate şi despre toţi.  Nu accept să mi se comenteze orice păţanie de-a mea scrisă pentru că pur şi simplu nu am chef. Nu vreau să mă jignească vreun ghiolban la început de drum doar pentru că am zis că nu-mi place berea şi grătarul.

Nu caut nici măcar o vorbă bună pentru că aripile mele sunt uşor de întins şi îmi e frică de o cădere bruscă. Am doar 20 de ani şi nu am experienţă. Asta încerc să capăt acum. Nu am pus poză cu mine şi nici nu voi pune deocamdată. Primii care îmi vor citi blogul ştiu cum arăt.

Cu toate astea, sper să îmi citească cât mai mulţi mâzgăliturile şi sper să le şi placă. Pentru că sunt părerile mele.

Deocamdată atât.