E bine în Mamaia, mânceacas!

Trebuie să recunosc faptul că nu prea am mai pus piciorul pe litoralul românesc.  Mi-am ieşit puţin din mână anul trecut, dar asta pentru că m-am hotărât în ultima clipă cu cine, unde, când. Pentru vacanţa aceasta am programat totul din timp, adică am dat telefoane, am văzut unde se prinde bronzul mai bine şi unde mănânc mai sănătos. A, şi unde pot sta mai mult decât în alte ţărişoare. Grecia o mai văzusem, pe la bulgari am mai trecut, chiar şi prin Italia m-am mai plimbat, dar doar prin Roma. Refuz să mai calc nisipul românesc şi să îmi mai terfelesc sandalele prin staţiunile noastre. Nu pentru că mă simt prea tânără pentru Eforie, prea piţipoancă pentru Vama Veche sau prea pretenţioasă pentru Costineşti.

De Mamaia am înţeles următoarele: că s-au investit nişte bănuţi, mai mulţi bănuţi, în această staţiune, că arată foarte mişto, că se duc numai vedete, că îi este accesibilă şi lu’Bote, şi unuia care trăieşte din câteva milioane de la stat. REPET, aşa am înţeles!

Aşaaa. Şi vorbesc acum câteva ore cu un cetăţean care s-a gândit că ar fi mişto să se ducă în Mamaia. Nu trebuie să suporte nici gagicile şunculoase din Costineşti, nici şmecheraşii cu lănţoc dă aur la gât. De Eforie, Neptun, Olimp şi care or mai fi, nici nu mai vorbesc. La 20 şi ceva de primăveri nu prea îţi vine să faci plimbări de seară, să asculţi Holograf şi să dezlegi rebusuri pe bancă. Se duseră oamenii în Mamaia. Şi după ce îl întrebai care’i pulsu’ staţiunii, cum se simte, zice: ,,A, păi e nebunie! Doar ce a plecat Adrian Minune. Cântă aici!’’ Stau preţ de câteva secunde, mă mai uit o dată la mesaj, la expeditor şi zic: ,,Nu cred aşa ceva.’’ La care el îmi răspunde: ,, Ba da, de la 16 la 18 se transmite în direct pe Kanal D, prezintă Liviu Vârciu şi Andreea Mantea. Azi cântă Adi Minune. DESPRE DUŞMANI. ’’ 

Mai stau oleacă şi mă dezmeticesc. Păi cum, frate, vine un lăutar să le cânte divelor şi fashion-iştilor care se bronzează? Adică, eu mă retrag în ,,lumea bună’’, plătesc o căruţă de bani ca să vină nenea ăsta să îmi cânte despre duşmani? Ah, dar stai! Am înţeles totul. Fusei izbită iar de iluminarea Zen. Păi, normal că îmi cântă despre duşmani, că doar eu stau în lux şi ,,grasa de s-a dat la gagicu’meu’’ se duse în Costineşti, stă înghesuită într-o cameră fără televizor şi fără baie. Şi nici nu îi cântă maneaua la ureche în timp ce îşi dă cu ulei pă corp. Normal că mă invidiază, MÂNCA-ŢI-AŞ! 

Am o curiozitate: oare Adrian Minune o fi cântat în slip sau în costum? 
P.S.: ,,mânceacas-ul'' este împrumutat din gura presei. Nu îmi aparţine. Asta ca nu cumva să se isterizeze vreo tută de s-a uitat şi ea la Mircea Badea de două ori. Sau vreun golănaş. Că e plinnnn!

Care-i treaba cu iubirea?

În cele aproape 21 de primăveri ale mele am văzut, am auzit, apoi am constat câteva lucruri referitoare la acest sentiment care, se presupune că te umple de bucurie şi de fluturaşi (asta în cazul în care nu ai trecut de clasa a zecea, mintea îţi este încă necoaptă, iar hormonii încep să îţi invadeze creierul).

Până acum nu prea am avut prilejul de a vedea multe cupluri de îndrăgostiţi care să şi înţeleagă rostul relaţiei lor. În general,  văd doar oameni plictisiţi care se cară unii pe alţii şi îşi târăsc şlapii prin centru. Sau îşi cumpără o sticlă de suc şi iau sub fund băncile din English Park.

Tot în aceşti 21 de ani am înţeles că într-o relaţie există mereu un ,,şmecher’’. Unul căruia nu îi pasă. Unul care se lasă căutat. Unul care preferă să stea cu prietenii pe afară, să plimbe o sămânţă de la o măsea la alta, iar pe tine să te dea dracu’, fie vorba între noi.  

Luni de zile am trăit cu impresia că sunt urmărită, hărţuită, persecutată de IUBIRE. Adică de oameni care se iubesc, se îndrăgostesc, încep relaţii, tot felul de siropoşenii. Fie că mă uitam în faţă, lateral sau că întorceam capul dădeam peste nişte îndrăgostiţi. Mult timp m-am simţit chiar prost, auzeam fel şi fel de comentarii, toată lumea mă sfătuia sau mă compătimea. Bineînţeles că a trebuit să explic de sute de ori acelaşi lucru. Că prefer să stau singură, să mă uit la telenovele, la Mircea Badea, să ascult BAMBI sau ANDRE decât să suport o altă pereche de şosete în patul meu. Şi nu una oarecare, ci una care AR VREA să îmi schimbe cursul vieţii mele liniştite.

 În felul acesta mă asigur că dacă vreau să ies cu fetele şi să dăm peste cap un shot cu tequila nu o să existe nicio problemă. O problemă cu două picioare neantrenate nici măcar la un fotbal de maidan. Tot aşa mă asigur că nu îmi voi obliga prietenele să mă consoleze după o despărţire grăbită şi de semnele pubertăţii. Dar îmi liniştesc şi mândria. Prin această singurătate, impusă chiar de propria mea persoană, îi garantez mândriei mele că nu voi permite ca ea să se lase doborâtă de orice tiriplică.

Acum am înţeles că se poartă relaţiile serioase. El se mută la tine, dar fără să îşi aducă şi izmenele în care doarme noaptea. Îl prezinţi familiei,atât rudelor îndepărtate cât şi celor care nu îţi calcă pragul casei prea des, vă duceţi împreună la evenimente, plecaţi împreună la mare şi aşa mai departe. Dacă tu ai treabă, el stă în altă cameră şi îşi verifică facebook-ul sau se uită la vreun meci. Dar stă acolo! Ca să îţi demonstreze bunele lui intenţii, stabilitatea relaţiei şi iubirea profundă pe care ţi-o poartă!

AŞA????

Aşa nuu!

De ce să nu stai tu la tine acasă, să mănânci tu musacaua preparată de mama ta, să schimbi tu posturile televizorului tău, să stai tu întins, cu burta în sus în patul tău?

Pentru că până la urmă tot o să ne despărţim.  Că ce să vezi? IUBIREA, sentimentul ăsta de e în gura tuturor, nu durează mult!

Mamaie şi pitbullul

 Au trecut cam vreo două luni de când m-am mutat. Nu mai stau aproape de centrul Craiovei, ci pe undeva pe la ieşire. Nu mai urc patru etaje ca la bloc şi nici nu mai vorbesc noaptea când vin acasă cu ciurdele de câini vagabonţi doar ca să nu mă muşte. Aici este mult mai simplu. Trec pe lângă ,,mamaie’’ (o doamnă în vârstă pe care toţi vecinii o strigă aşa) şi ajung la mine acasă. Curtea lu’mamaie adăposteşte două case şi un ditamai terenul. E normal, mai vrea omul să mănânce o roşie sănătoasă, o ceapă, un pătrunjel.

Ajunsă acolo, prima dată m-am uitat cu atenţie ce câini are mamaie în curte pentru că poarta ei e în permanenţă deschisă către mine(şi eu am poartă, dar ghici ce? Mai şi plec uneori de acasă şi nu aş vrea să mă feresc de vreo arătare). Foarte drăguţ. Mamaie are un soi de pechinez lăţos, o orătanie care nu latră. Aia umblă de dimineaţă până noaptea, străbate tot cartierul. Dar ce să vezi? Mai are un căţel. A lu' fiu’său, cred. Un pitbull corcit cu Doberman. Ăla îi păzeşte roşiile şi castraveţii. Când l-am văzut am simţit furnicături în picioare. Era legat cu un lănţic, dar avea poarta deschisă. Poate că-i claustrofob sau ceva.

A doua zi vecinul, cred că băiatul lui mamaie, a venit să facem cunoştinţă. Şi zic: ,,Pitbullul ăla e al dumneavoastră?’’ ,,Da, vă faceţi griji pentru el?’’ Şi zic: ,, Ar trebui?’’  La care vecinu’ zice: ,,Nu vă faceţi griji, domnişoară! Nu scapă tot timpul!!’’ ,, Nu scapă TOT TIMPULLLLLLLLLLLLLLL????????’’ El se uită aşa la mine ca şi când ,,I-uite-o şi pe imbecila asta, frate! Crede c-o muşcă pitbullul’’.

Îl întreb iar, dar cu juma’ de gură: A mai scăpat până acum? El iar se uită la mine sictirit: ,,Da, de câteva ori, dar n-a muşcat pe nimeni, a prins unu’d’asta mic, aşa ca al tău, p’ăla l-a omorât, l-a prins şi i-a sucit capul şi dupaia l-a tăvălit prin toată curtea.’’

Vorba aia: DE CE SĂ AI PITBULL? Nu ca să îl ţii în curte cu poarta deschisă, fără botniţă şi legat cu un lănţic? De ce să îţi pese de oameni, de alte animale? Tu ţine-ţi pitbullul cu poarta deschisă că poate intră hoţii să îţi fure ceapa. Că doar nu o să îţi intre nişte copii mici şi nesupravegheaţi în grădină! Sau animalele altora. Nu, idiotule, tu stai liniştit că are cine să îţi păzească roşia!

MAI SUS AM GREŞIT ŞI EXPLICAŢIILE LE DAU AICI. Ăla nu-i corcitură de pitbull cu doberman, ci cu rotweiler. Nu ştiu bine rasele de câini, aşa că intrai acuşa pe google şi îl găsii. Nu are nicio treabă cu dobermanul, ta'so sau mă'sa a fost rotweiler. Îi recunoscui faţa de porc. 

Aţi mai pomenit aşa ceva?

                                    

Nu am mai aprins televizorul de săptămâni bune. Nu pentru că nu aş avea curent sau cablu. Ci pentru că prefer să mă uit la ceea ce îmi place fără să fiu întreruptă de pauze publicitare. Aşa că mă folosii de internet cât putui eu de mult. Mă uitai la seriale, la filme, la filmuleţe. Aseară a fost trist. Nu am ştiut în ce depozite ale internetului să mai caut un film. Orice film. De dragoste, de smardoială, nu conta. Bineînţeles că văzusem aproape tot ce îmi oferea prietenul meu, Google.  Am renunţat la orice search, am închis calculatorul, m-am aşezat în pat, mi-am aranjat perna pentru coloană şi am aprins televizorul. Nu am foarte multe programe pentru că nu mă folosesc prea des de televizor. Le-am luat în ordine.

Am dat pe Antena 1. Era ceva în stilul emisiunii ,,Românii au talent’’. O frecţie care se numeşte ,,Vocea României’’.

Am mutat direct pe Antena 3. Am prins exact finalul emisiunii ,,Q&A’’. Şi am zăbovit câteva secunde.  Am prins repede că se discuta despre Kovesi. Mă uit şi eu cine mai e prin platou, fac legături, încerc să îmi aduc aminte cine-i ăla, cine-i ăla. Băi, frate, şi începe unu’ să latre. Zic: eu pe ăsta îl ştiu de undeva. Nu o fi ăla de a luat anul trecut 10 la bacalaureat? Da, el era sigur. Era foarte revoltat, foarte plin de el, că ce, ce învaţă el de la Codruţa Kovesi, dacă doamna e acuzată de plagiat?

Aşa nu! Schimbăm iar. Şi apăs, fără să ştiu ce urmează, tasta 3. Da, chiar am OTV-ul! Şi las telecomanda din mână. Titlu mare pe ecran: ,,AŢI MAI POMENIT CA UN PREŞEDINTE DE ŢARĂ SĂ POVESTEASCĂ, AŞA CUM FACE DD ACUM?’’ Am crezut că leşin de râs, că îmi înghit limba, că mă sufoc. Ia, mă, ce povesteşte Diaconescu! Omul povestea de pe vremea când era Iliescu preşedinte, cum se ducea el cu Roşca Stănescu şi cu nea Tinu la Palatu’Cotroceni, cum erau serviţi cu dulceaţă, cum stăteau ei la şuetă, dar fără Bahmu’, cum aveau ei Merţane şi Volvo-uri, cum primeau ei de la stat tone de hârtie. Băi, ceva de o frumuseţe..! Dupaia a început să vorbească de Vadim, apoi iar de Iliescu, dupaia a zis şi de Băse’. Nu avea logică, dar nu conta. Eu mă bucuram. Râdeam. Aşteptam cu nerăbdare o întrebare pe ecran. Credeţi că ... ? Exact ca aia: Credeţi că Cioacă şi-a făcut nevoile între Rucăr şi Bran? Da sau nu. 

Am aşteptat, am aşteptat .. până când m-am simţit nevoită să mut postul.  Pe Acasă ... Pe Acasă era Josefina care îl ameninţa pe Luis Miguel cu un pistol.  Numele personajelor sunt inventate de mine. Chiar nu am avut răbdare să stau să aflu cum o chema pe blonduţa isterică. Aşa că o numii Josefina.

Şi atât. Am stins televizorul şi m-am culcat. Astăzi îmi reiau activitatea de pe vplay.  

Ciurdele de câini dispar doar după vot?

Într-una din serile trecute ieşii cu nişte colege în centru. Să mai scoatem şi noi câteva vorbe înainte de sesiune. Şi unde să ne ducem dacă nu în centru, frate? Să stăm şi noi la o terasă, fie ea şi de fiţe, să vedem şi noi lumea cum se plimbă, să auzim cum susură apa din fântâni.  Ca orice om, am şi eu fixul meu: ajung întodeauna cu o jumătate de oră înainte de întâlnire. Oprii în centru, mă plimbai prin faţă pe la terase şi dintr-odată văd aşa nişte ciurde de câini cu bale pe la gură cum voiau să sară pe un om. Restul craiovenilor de stăteau şi ei pe bănci îşi luară copiii în braţe şi se uitau îngrijoraţi înspre bietul bărbat. Eu începui să grăbesc pasul, uitându-mă şi în spate pentru că auzeam nişte mârâituri exact pe lângâ mine. Alarmă falsă. Dânşii, recte câinii, mârâiau, dar nu la mine, ci se mârâiau unii pe alţii de data asta. Mă aşezai pe o băncuţă şi începui să mă gândesc că eu n-am mai pomenit aşa ceva. Adică eu trec prin centru aproape zilnic, fie zi, fie seară. Nu am mai văzut atâtea ciurde de câini laolaltă şi atât de periculoşi. Şi nici nu am văzut să se mârâie între ei că, în mod normal, ăştia dacă sunt ,,câinii centrului’’ se cunosc între ei, sigur! Şi nu se mai iau la smardoială după atâta timp, iar câinii care au stat până acum în zona aia sunt obişnuiţi cu oameni, cu bebeluşi, cu ăştia micii, în general.

Asta fu ca o lungă paranteză. După ce veniră colegele mele, ne aşezarăm la o terasă, sorbirăm un chicco şi sporovăiam. Băi, frate! Ăia lătrau de mama focului şi ce să vezi, încăierau orice om de care nu le convenea lor. Scoteau dinţii la înaintare, ciuleau urechile, luau o poziţie de câine de vânătoare şi lătrau până te făceau să o iei la fugă. În timpul ăsta, bunică-mea şi cu bunicu’meu se duseră şi ei prin faţă pe la prefectură să îmi plimbe CĂŢELUL, să vadă şi el centrul. Nu după multă vreme primesc mesaj de la ei în care îmi spuneau că nu pot să stea că sunt dulăi  acolo şi poate îl muşcă pe ăsta micu’(un bischon havanez de 8 luni, fricos şi fără plămâni puternici pentru a lătra). Îi sunai şi le zisei să mă aştepte ca să plecăm împreună acasă. Maşina era parcată jos la Jiu. Trecurăm prin întuneric pe sub construcţie şi dădurăm de alţi câini. Ăia cred că aparţineau de Şcoala nr.2. La fel, lătrau şi se ţineau după fiecare maşină, mârâiau orice trecător, ceva superb, numai bine de plimbat copilul seara.

Eu nu înţeleg nişte lucruri. Poate că par banale, dar cum se înmulţiră câinii ăştia prin oraş? Auziră că vor să îi ducă la un adăpost şi făcură miting în centru? De ce nu s-au luat măsuri cu ei până acum? Numai după vot rezolvăm cu lăţoşii ăştia supăraţi? 

Bine aţi venit în lumea mea!

Aici e spaţiul meu şi atât. Aici eu mă laud, eu mă cert, eu mă pot pedepsi şi pune la colţ.

Promit să nu vă plictisesc, cu toate că am suficient timp să scriu despre toate şi despre toţi.  Nu accept să mi se comenteze orice păţanie de-a mea scrisă pentru că pur şi simplu nu am chef. Nu vreau să mă jignească vreun ghiolban la început de drum doar pentru că am zis că nu-mi place berea şi grătarul.

Nu caut nici măcar o vorbă bună pentru că aripile mele sunt uşor de întins şi îmi e frică de o cădere bruscă. Am doar 20 de ani şi nu am experienţă. Asta încerc să capăt acum. Nu am pus poză cu mine şi nici nu voi pune deocamdată. Primii care îmi vor citi blogul ştiu cum arăt.

Cu toate astea, sper să îmi citească cât mai mulţi mâzgăliturile şi sper să le şi placă. Pentru că sunt părerile mele.

Deocamdată atât.